Lumea Bradului

Acest articol a fost publicat de Prof. univ. dr. Ilie Badescu in ianuarie 2012 in revista Clipa

Pentru experţii populaţionali noţiunea de popor este irelevantă. În vederile lor nici nu mai există popoare, ci o populaţie la scară mondială. Atunci când fac referire la primejdia exploziei demografice aceiaşi oficiali şi experţi subtilizează, printr-o uitare probabil involuntară, patologica ecuaţie a distribuţiei mondiale a bogăţiei: 5% dintre bogaţii planetei deţin o avere egală cu cea deţinută de ceilalţi 95% care compun polul opus al populaţiei lumii. Din rândul celor 5%, circa 1% câştigă cât 65%. Ecuaţia demografică a bogăţiei este deci aceasta: 1% = 65%. Foamea este, cum sesizăm, un efect de sistem, nu unul demografic. Rezolvarea ei reclamă, aşadar, „reparaţia” sistemului şi nu „uciderea” a 90% din populaţia lumii. Cântarul care pune în echilibru 1 procent cu 65 de procente este nexul cauzator al foamei mondiale, acesta este lanţul pe care-l rupe tot mai frecvent deflagraţia de anarhie ca şi aceea care a devastat câteva dintre oraşele Angliei în augustul dogoritor al acestui an 2011. Unei astfel de elite dispreţuitoare şi cinică, o astfel de „populaţie” îi răspunde cu sentimente de acelaşi tip: ură şi anarhie. Cum ar putea o asemenea populaţie să se încreadă în textele de învăţătură ale unei asemenea elite!? Sofismul politologic al acestor elite globaliste este practicat cu o artă a eristicii care o depăşeşte pe aceea a vechiului Bizanţ, încât atunci când predică politici demografice de reducere a 90% din populaţia planetară ca soluţie la foame şi la poluare totul pare culminaţia altruismului şi a inocenţei. Foamea şi poluarea sunt două probleme majore ale omenirii pe care elita savantă, bogată şi puternică a metropolei crede că le poate rezolva prin reducerea cu 90% a populaţiei. Fenomenul exploziei demografice ei îl numesc cancer. Pe de altă parte, faptul că economia speculativă, adică pivniţa abisală a marii finanţe, este de 11 ori mai mare decât economia reală pare a fi o poveste de pe altă planetă, fără de vreo legătură cu încălzirea globală, cu explozia consumului şi deci a populaţiei şi cu multe altele. Faptul că sistemele civilizaţionale ale acestei economii sunt cele mai entropice sisteme din istoria civilizaţiilor omenirii este şi el obliterat. Un agrosistem de tipul celui american, de pildă, consumă, ne spune antropologul american Haris, de opt ori mai multă energie combustibilă (neregenerabilă) pentru a obţine o unitate de energie calorică; prin urmare, toată ştiinţa metropolei, toată economia ei, forma de viaţă pe care aceasta a inventat-o, numind-o civilizaţie, produc poluare, entropie la proporţii care depăşesc de circa şase ori costul vieţii celor mai aglomerate ţări. În analizele antropologului american Haris, dacă India ar pune în funcţiune pentru sine un agrosistem de eficienţa dar şi de consumul celui american ar trebui să-şi cheltuiască toată rezerva de energie de care dispune numai pentru ţinerea lui pe linia de plutire. Ce se poate spune despre costul celorlalte sisteme civilizaţionale de tipar occidental? Care este costul lor? Ca să ne dăm seama cât costă sistemul civilizaţional creat de „economia de ciclu cultural postmodern”, vom reţine analiza a doi dintre experţii Clubului de la Roma. Aceştia ne spun că în ultimii ani „cheltuielile militare ale lumii au fost comparabile cu PIB-ul combinat al tuturor ţărilor Americii Latine şi ale Africii la un loc. Bugetul anual al UNICEF este echivalent cu cheltuielile pentru apărare în lume timp de 4 ore” (http://depopulation.newworldorderuniversity.com/Wordpress/, p34). Ne spun aceiaşi experţi: costul total la scară mondială antrenat de funcţionarea acestor sisteme civilizaţionale „a crescut de patru ori de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial încoace, antrenând o escaladare de 25 de ori faţă de începutul secolului (al XX-lea, evident)” (ibidem). Dacă un agrosistem „civilizat” consumă din mediu pentru propria sa funcţionare o energie combustibilă neregenerabilă echivalentă cu costul infrastructurii energetice a circa 1 miliard de oameni, ce se poate obţine dacă se vor livra morţii cei 1 miliard care-i compun contragreutatea, ţinând seama că aceştia oricum consumă doar cât ceilalţi 5% care compun clasa bogaţilor, adevăraţii costisitori ai planetei?! Actualii „gânditori ai lumii” devenită foarte mică, cât este lumea comprimată prin globalizare, consideră că aceasta este soluţia: să fie redusă populaţia cu circa 90% spre a fi salvată o „civilizaţie” care costă cât 90% din populaţia planetei. Iar pentru ca un plan, o politică demografică de cutting edge să reuşească ei propun nu războiul, nu foamea, ci Ebola: „Războiul şi foametea nu sunt eficiente. În schimb, boala a oferit cel mai eficient şi mai rapid mod de a ucide miliardele care trebuie să moară în curând pentru a fi rezolvată criza populaţiei. SIDA nu este un criminal eficient, deoarece este prea lent. Candidatul meu favorit pentru eliminarea a 90 la sută din populaţia lumii este Ebola (Ebola Reston), deoarece este extrem de letală şi ucide în câteva zile, în loc de câţiva ani. Trebuie să creştem mortalitatea cu 90% la om. Uciderea oamenilor… Gândiţi-vă la asta… Ştiţi, gripa aviară e bună, de asemenea. Pentru că cel care supravieţuieşte, va îngropa mai apoi nouă”. Aşa gândeşte un alt exponent al elitei mondiale, profesor de ecologie evolutivă la o Universitate dintr-o mare metropolă a lumii noastre, citat prin aceeaşi sursă, adică prin mijlocirea aceluiaşi site american!

În faţa acestui tip de discurs, te întrebi: Ce mai înseamnă cultura? Ar trebui oare să conchidem, pornind de la cei ce nu găsesc alt răspuns la problema populaţiei decât „exterminarea”, că în Universităţile metropolitane, în ştiinţa metropolitană, ale unor lideri ai elitelor intelectuale şi politice ale lumii a triumfat cultura morţii? Ce înseamnă aceasta? S-ar cuveni poate să prezentăm, oricât de selectiv, pentru un dialog real, opiniile acestor vârfuri ale aisberg-ului care pluteşte pe oceanul noologic al omenirii, pe care îl putem numi într-un singur fel: cultura morţii, masivul de gheaţă al morţii din genunea oceanului noologic planetar.

Acest articol a fost publicat de Prof. univ. dr. Ilie Badescu in decembrie 2011 in revista Clipa

Media românească ne comunică două informaţii cu un mare potenţial de nelinişte. Prima informaţie: românii au scăzut de la circa 23 de milioane, câţi erau acum 20 de ani, la circa 19 milioane şi peste, câţi a numărat recensământul tocmai încheiat. O scădere de aproape 3 milioane, adică o scădere de 13% în 20 de ani. Comentariul şi studiile celui mai însemnat demograf al României, profesorul Vasile Gheţău, vine să accentueze angoasa etnodemografică: în anul 2050 vom mai fi 16 milioane de români, iar în 2100 vor mai fi circa 8 milioane de români pe planetă, adică doar circa 30% din totalul actual (numărându-i şi pe cei de dincolo de frontiere). Asupra acestei angoase flotante a etnodemografiei româneşti vom reveni în numărul viitor, căci chestiunea ni se pare de o înspăimântătoare unicitate în Europa. O asemenea prăbuşire demografică poate fi consemnată doar pentru triburile aborigene din continentele african şi latino-american în veacul primelor atingeri cu sistemul european. Declinul acelor popoare s-a derulat cam cu aceiaşi mărime a duratei, ceea ce confruntă lumea epocii moderne cu fenomenul extincţiei unor popoare pe durate mai mici de 100 de ani, adică cu puţin peste durata de viaţă a segmentului triadic al bătrânilor din naţiunile bogate ale lumii. A doua informaţie cu care am fost „bombardaţi” câteva zile în şir de media românească: s-a născut făptura cu care omenirea a atins pragul de 7 miliarde. De acum încolo, ni se spune, nu vom mai număra cu cifra 6 în faţa zerourilor, ci cu cifra 7. Fenomenul firesc al naşterii unei făpturi umane a fost jurnalistic recanalizat să devină ceva suprafiresc, o mare poveste mediatică. Unde ar voi făuritorii mitului mediatic să ne conducă? La o chestiune reală, pe care însă comentatorii vor s-o devieze de la adevăr, căci adevărul este la polul opus marilor interese care domină şi spaţiul mental nu doar pe cel economic. Chestiunea se numeşte: marea foame. Marea foame, foamea globală înconjoară planeta. Toate mişcările tumultuoase (un nou tumultus rusticorum), care au devastat deja faţa rimlandului african, ţările nordului Africii, una după alta, preanunţă problema pe cale să zdruncine aşezământul lumii noastre asemenea unui straniu şi terifiant tsunami ce va izbi reţeaua de biotopuri ale planetei. Spectrul foamei ameninţă planeta şi nici un FMI nu va putea să mai zăgăzuiască răscoala planetară. Ceea ce-au arătat popoarele nordului african este doar o mică ridicare de cortină de pe grozăvia unei scene terifiante. Analiştii apocalipsei populaţionale nu vor să menţioneze un lucru alarmant: tinereţea planetei este concentrată în proporţie de 80% în cele două continente: Africa şi Asia, iar bătrâneţea planetei este concentrată în proporţie de circa 80% în ţările bogate. Pe de altă parte, se ştie că 5% dintre bogaţii lumii consumă 95% din avuţia planetei. Simplificând oarecum, putem spune: tinerii lumii sunt proprietarii sărăciei planetare, bătrânii ţărilor bogate deţin bogăţia planetei. Paradoxul este că dinspre partea bogaţilor lumii, a ţărilor celor mai bogate, nu ne parvine vreo tentativă, semnificativă statistic, de contracarare a spectrului foamei, ci o bizară supărare pe „explozia” populaţiei lumii, cum deducem dinspre starea de spirit a experţilor occidentali, care, de fapt, sunt gânditorii bogaţilor.

Reducerea sărăciei la scară mondială este îndatorată enorm contribuţiei unui stat, precum China, angajată în cursa unui capitalism încordat să-şi menţină identitatea între un capitalism de suprastructură, care tocmai a devastat ţările răsăritene dimpreună cu Marea Rusie eurasiatică, şi un capitalism al dezastrelor, predicat de acel om scurt, un bătrân mic de statură, cu trup puţin, Milton Friedmann, înconjurat de apostolii săi răspândiţi în toate statele lumii, spre a le aduce la picioarele lui Mamona. Aceşti apostoli pe dos au reuşit două lucruri: să uşureze transformarea elitelor guvernante din ţările tranziţiei în plutarhii rapace şi să edifice, cu ajutorul acestora, reţeaua mondială de regimuri oligarhice care alcătuiesc împreună suprastructura mondială, de care se foloseşte şi pe care se sprijină capitalul speculativ la scară globală. Acest sistem şi forţa de teribilă izbire a planetei pe care a dovedit-o financiarizarea disproporţionată a economiei mondiale au devastat deja planeta pregătind scena marii înfometări planetare. Chestiunea se vede din compararea datoriei mondiale cu PIB-ul mondial, ori din examinarea simplă a îndatorării celei mai bogate ţări a lumii, SUA. Datoria de stat totală a SUA este de peste 56 mii de miliarde de dolari. Peste acest fapt, se impune o a doua constatare: cincimea de sus, aceea a bogaţilor, pe scara în centile a veniturilor lumii, este de 9 ori mai bogată azi comparativ cu situaţia de acum 15 ani, iar cincimea de jos este de 5 ori mai săracă azi decât acum 15 ani, ne spune Robert Reich. Sistemul creat de cei puternici ai planetei a sporit sărăcia verticală, adică a redistribuit sărăcia şi foamea de mâine spre cei mai săraci şi bogăţia de mâine spre cei şi mai bogaţi de astăzi. Când la reducerea sărăciei planetare, China singură a contribuit cu 95% şi ţările bogate cu numai 5% ne putem da seama ce orientare au marile metropole ale lumii din care se compune acest nou imperium mundi. Un atare imperiu are totuşi o bizară performanţă: a reuşit să facă din capitalul speculativ o putere mai mare de 11 ori decât economia reală a planetei. Vom propune, aşadar, o altă tâlcuire la faptul naşterii cetăţeanului planetar cu numărul „7 miliarde”. Împotrivindu-ne curentului mediatic, prin care ni se sugerează că foamea de mâine are o cauză în creşterea populaţiei, vom continua să credem că adevărul trebuie căutat în contra acestui curent. Fenomenul creşterii explozive a populaţiei este el însuşi consecinţa unui sistem creat de cei care doar astfel au putut concentra o asemenea bogăţie şi putere şi nicidecum un fenomen care ar decurge spontan din inerţia unei explozii demografice. Explicaţia la foamea de azi şi de mâine dimpreună cu căile prevenirii acestui fenomen trebuie căutată în altă parte. Marea finanţă şi regimurile oligarhice pe care aceasta le sprijină peste tot, spre a se folosi de ele, poartă principala răspundere pentru contracţia hranei şi nicidecum înmulţirea populaţiei. Aceasta se supra-adaugă relaţiei cauzatoare, n-o induce. Sunt toate semnele că trendul dominant al planetei este astăzi cel care poartă popoarele spre foamea cea mare, de la care nu există scăpare în reţetele actuale ale FMI şi ale Băncii Mondiale. Este evident pentru toate minţile lucide ale lumii că politicile FMI au eşuat şi că ele singure, pe calea pe care merg astăzi, nu fac decât să facă încă mai probabil drumul spre foame. Pe acest drum se vor încolona popoarele, unul după altul, într-un marş al apocalipsei istorice declanşată de criza acestei mari civilizaţii europene. Cu o atare prăbuşire se rupe şi osia acestei lumi istorice. Zadarnică este amăgirea oligarhiilor care se cred adăpostite de miliardele de dolari (sau euro, după caz). Ele vor da primele cohorte de bogaţi năpăstuiţi, loviţi de neputinţele care se adaugă la ruşinea de a-şi fi spoliat popoarele, aruncându-le fără şanse sub spectrul foamei colective. Popoarele înfometate nu au milă şi disperandologia, această ştiinţă tragică născută în albia trendurilor disperării, nu va mai putea decât să încuie uşile unui sistem de cunoaşteri care au hrănit şi ele iluzia bogaţilor. Elitele lumii par să nu mai poată iubi popoarele peste care superfetează. Mintea lor, forma lor de gândire vântură şi împrăştie multe dar nu adună nimic. Materia gândirii lor este planeta, ei nu mai vorbesc de popoare, ci de populaţia planetară deasupra căreia croiesc politici demografice, proiecte populaţionale, ca şi cum ar fi sosit rândul omenirii întregi la vânturătoarea veacului. Redăm aici spre ilustrare, prin mijlocirea unui site american, gândurile unui expert din marea metropolă a lumii, deopotrivă oficial al marelui Stat: „Există o singură temă în spatele eforturilor noastre: – trebuie să reducem nivelul populaţiei. Iar guvernele trebuie să ne folosească metodele pentru a obţine rezultate curate şi frumoase, sau vor primi  mizeria pe care o avem în El Salvador, sau în Iran, sau în Beirut. Populaţia este o problemă politică. Odată ce populaţia este scăpată de sub control, este nevoie de guvern autoritar, chiar fascist, pentru reducerea ei… Programul nostru în El Salvador nu a funcţionat. Nu am avut infrastructura care să-l susţină…. Pentru a reduce într-adevăr populaţia, rapid, va trebui să trimiteţi toţi bărbaţii la luptă şi să ucideţi un număr semnificativ de femei fertile.. .Cel mai rapid mod de a reduce populaţia este prin foamete, ca şi în Africa, sau prin boli cum ar fi Moartea Neagră“. (sursa: http://www.depopulation.newworldorderuniversity.com/Wordpress/?p=92).

(continuarea în numărul viitor)